Carl Schmitt: Cel mai influent filozof nazist?

Carl Schmitt a fost unul dintre cei mai controversati teoreticieni politici ai secolului al XX-lea. Vom explora biografia lui, impreuna cu relatia dintre Schmitt si nazisti. Este posibil sa se salveze unele elemente ale operei sale, chiar daca exista o oarecare continuitate intre aceasta si comportamentul politic detestabil al lui Schmitt?

Ulterior, va fi analizat un element important al gandirii lui Schmitt: discutia lui despre suveranitate. In special, vom arunca o privire asupra raspunsului sau la o intrebare importanta: care este relatia dintre suveranitate, democratie si dictatura?

Viata lui Carl Schmitt

Carl Schmitt si-a petrecut cea mai mare parte a vietii ca academic in drept, dar a fost si avocat practicant. Specialitatea sa a fost dreptul constitutional, a carui relevanta va fi evidenta pana la sfarsitul acestui articol, dar era un om cu interese intelectuale si creative largi.

O mare parte din primii sai ani au fost petrecuti incercand sa-si dezvolte o cariera literara (sau cel putin sa scrie cateva romane respectabile). Stilul sau a fost comparat, de el si de altii, cu Dada — un fel de miscare literara si artistica de avangarda care punea accent pe irationalul si nesensul. Schmitt a fost si jurnalist politic.

Fara indoiala, cel mai important aspect al biografiei lui Schmitt si ceea ce justifica aceasta scurta sectiune biografica a fost sprijinul sau pentru nazisti. Schmitt a fost foarte plin de sustinere, urcand in diferite pozitii academice, juridice si politice semnificative in timpul regimului nazist. La scurt timp dupa venirea nazistilor la putere, Schmitt isi denunta colegii si intelectualii evrei care fugisera din Germania: despre acestia din urma, el a remarcat celebru ca „au fost scuipati din Germania pentru toate timpurile”.

Dezbaterea continua despre cat de mult a fost acest sprijin ideologic sau carierist – el nu exprimase nimic asemanator cu aceeasi intelegere de simpatie nazista inainte de a veni la putere. Dupa cum vom vedea, exista elemente ale lucrarii lui Schmitt care par sa justifice parti ale proiectului nazist, in timp ce implicatiile altor parti ale lucrarii sale cu privire la nazism nu sunt atat de clare.

Anumiti alti intelectuali care, intr-un moment sau altul, si-au exprimat simpatiile naziste si au cooperat cu regimul nazist si-au exprimat remuscari sau cel putin au incercat sa-si justifice comportamentul in perioada stapanirii naziste (filosoful Martin Heidegger este un exemplu) . Schmitt, pe de alta parte, nu se pocai. El a fost extrem de critic fata de procedurile proceselor de la Nurnberg, preluand apararea anumitor fosti nazisti care erau judecati. El insusi a fost cercetat in timpul acestui proces.

Pot fi salvate parti din filosofia lui Carl Schmitt?

Un alt punct de dezbatere, care nu este atat istoric, cat si filosofic, este daca si cat de departe se poate incerca sa salveze contributii intelectuale valoroase de la cineva ca Schmitt, chiar daca acceptam ca parti ale operei sale intelectuale ca intr-adevar dintr-o piesa cu el. simpatii naziste.

Acest lucru ridica intrebarea ce facem cu adevarat atunci cand citim teoreticieni politici, in special cei care scriau intr-un context politic semnificativ diferit de al nostru. Poate ca suntem increzatori ca exista prescriptii atemporale legate de modul in care ar trebui sa se faca politica si cum ar trebui organizate societatile, dar am putea, in egala masura, sa incercam sa citim teoria politica ca fiind inseparabila de contextul ei istoric.

Acest lucru ar insemna ca ar trebui sa-i consideram pe cei care au facut greseli grave, precum Schmitt, ca doar unul din litania celor care nu au reusit sa inteleaga pe deplin situatia lor politica, dar au esuat intr-un mod interesant, provocator. Istoria teoriei politice este, aproape prin definitie, o istorie a unor astfel de esecuri interesante in orice caz. Acestea fiind spuse, ce are de spus Schmitt despre politica?

Carl Schmitt despre suveranitate

Acest articol se va concentra pe ideea de suveranitate in lucrarea sa, mai ales pentru ca acesta este unul dintre conceptele care a avut cea mai mare influenta asupra filosofilor de mai tarziu. Cu alte cuvinte, dintre toate esecurile lui Schmitt, acesta este poate unul dintre cele mai interesante.

Esenta conceptiei lui Schmitt despre suveranitate poate fi rezumata la afirmatia ca nu poate exista ordine juridica fara autoritate suverana. Suveranul aici este definit impotriva legii, a normelor juridice generale despre care anumiti teoreticieni constitutionali (liberali) sustin ca ar trebui sa fie baza ultima a actiunilor statului.

Suveranul este cel care aplica reguli generale unor cazuri particulare si, prin acelasi motiv, decide despre exceptii. Cu alte cuvinte, suveranul decide ce conteaza ca un caz normal sau anormal din punctul de vedere al legii. Astfel, una dintre cele mai cunoscute contributii ale lui Schmitt la filozofie: ideea ca suveranul este oricine decide asupra starii de exceptie.

Legea ca temei

Pe fata, acest lucru pare sa sugereze ca Schmitt presupune ca legile sunt doar temeiuri – ca sunt doar motive pentru care anumite lucruri ar trebui facute. Totusi, legile pot, de asemenea, sa articuleze competentele – o lege poate descrie cine este potrivit si o poate interpreta. Cu alte cuvinte, legea nu poate spune doar ce ar trebui facut intr-un astfel de caz, ci descrie cine trebuie sa stabileasca daca si cum este aplicabil in astfel de cazuri.

Ideea, asa cum ar putea spune un liberal, este ca nu contrazice neaparat conceptia unui guvern legal sa spunem ca trebuie sa i se atribuie cuiva responsabilitatea pentru aplicarea sau interpretarea legii.

S-ar putea spune ca legile pot alege singuri oamenii relevanti, facand un suveran de prisos. Cu toate acestea, Schmitt ar putea sublinia in mod rezonabil ca acest tip de raspuns a ratat mai degraba punctul de vedere. Chiar daca legile ofera indrumari despre cine trebuie sa le aplice, implicit insasi ideea de lege este, intr-un anumit sens, cineva care determina ceea ce conteaza ca „starea normala” a societatii.

Gradul de stabilitate sociala dat de acest „stare normal” este necesar pentru a face legile inteligibile, in masura in care posibilitatile descrise de un sistem de proceduri juridice sunt menite sa tina seama de gama de posibile practici sociale.

Chiar si luand in considerare faptul ca legea se va dezvolta in timp in functie de schimbarile de circumstanta, a sustine ca o masina legala greoaie si lenta poate tine pasul cu evenimentele inseamna a sugera ca societatile nu se schimba atat de repede. Dar, dupa cum stim, se pot schimba si se schimba rapid.

Intr-adevar, insasi ideea de suveranitate pentru Schmitt a fost determinata de posibilitatea ca suveranul sa poata identifica momentul exceptiei complete – momentul in care, pe scurt, totul s-a schimbat si normele calauzitoare pe care le avem nu ne vor mai spune ce sa facem, sau ne va conduce doar la greseli.

Tulburari politice si stare de exceptie

Schmitt, care a trait ambele razboaie mondiale in Germania, era prea constient ca nu asa functioneaza intotdeauna societatea si politica. Intr-adevar, cea mai importanta lucrare a sa a fost realizata in perioada interbelica de la Weimar. Aceasta a fost o perioada in care nesiguranta politica extrema si framantarile economice au fost insotite de un guvern slab, indecis (sau asa spune o intelegere a perioadei).

Epistemologia politica subiacenta – adica conceptia despre cunoasterea politica – in opera lui Schmitt este destul de intriganta. Pe de o parte, el exclude in mod clar posibilitatea de a anticipa toate conditiile posibile, astfel incat sa putem face legi din timp care sa le tina seama pe deplin. Totusi, in acelasi timp, trebuie sa fie posibil – cel putin in principiu – sa se dea seama de conditiile sociale ale unui moment dat, deoarece actul suveran este o determinare a momentului in care aceste conditii s-au schimbat definitiv.

Prin urmare, Schmitt nu poate fi inteles ca pledeaza pentru un fel de scepticism total al cunoasterii politice, desi impachetarea acestor doua afirmatii epistemice nu este evidenta sau simpla.

Starea de exceptie a lui Carl Schmitt ar putea sa apara acum? 

Un alt element derutant al operei lui Schmitt este urmatorul: cand spune ca suveranitatea este definitiva a ordinii juridice, ce vrea sa spuna cu adevarat? Nimeni nu poate suspenda legea in intregime in felul in care Schmitt pare sa creada ca suveranul ar trebui sa o poata face in forma de guvernamant liberal-democrata existenta, occidentala. Inseamna ca aceste locuri nu au o ordine legala?

Cu siguranta, Statele Unite, Franta, Regatul Unit, Germania si asa mai departe par sa aiba un fel de ordine juridica. Sugereaza Schmitt doar ca exista o fragilitate in sistem, ca aceste tari ar putea fi conduse mai bine? Sau sugereaza el ca, avand in vedere existenta unei ordini juridice in aceste locuri, trebuie sa presupunem ca exista o putere suverana undeva scufundata in legatura institutiilor juridice si politice?

S-ar crede ca, daca puterea suverana este detinuta de orice entitate, aceasta ar fi armata, avand in vedere ca suspendarea brusca a legii pare sa semene cel putin cu institutia legii martiale. Nu este, probabil, nicio surpriza ca opera lui Schmitt s-a dovedit deosebit de influenta in China, unde armata are o putere politica extraordinara.

Cu toate acestea, Schmitt a pretins cel putin sa creada ca opera sa este compatibila cu democratia si ca momentele exceptionale ale puterii suverane sunt constitutive ale normei democratice – el citeaza elementele dictatoriale ale revolutionarilor francezi ca exemplu. Este greu de stiut cum s-ar comporta democratiile aparent puternice, stabilite, in momentele de criza existentiala. Cu siguranta, este de imaginat ca statul de drept ar fi partial suspendat sau modificat, desi daca ar aparea o putere suverana totala este mai putin clar.