Despre cafenele si iubire Prima data cand am intrat inauntru am fost vrajit. Elena ma luase de mana tarandu-ma de-a lungul unei mici stradute avand in capat, la bulevard, un impresionant magazin de cactusi, pana in locul in care, sprijinita de curtea SNSPA-ului se afla o casuta a carei firma iesita in strada, vopsita in modulatii verzui anunta o cafenea linistita. „Il cafe de mi finca”.
Imi promisese o surpriza, imi spuse ca ma va duce intr-un loc pe care nu-l voi uita niciodata si care ma va cuceri de-a dreptul. Ei bine, interiorul mi se paruse chiar dragut insa din start ochii mi-au fost furati de masutele de lemn, rotunde, bogat ornamentate cu modele florale in culori vii ce pareau a fi purtatoarele unei chemari stranii si nerostibile catre intimitate si tacere. Ne asezaram la una din mesele aflate langa fereastra iar intre timp, pana sa apuce chelnerul sa-si faca revenirea de rigoare pentru a lua comanda, am aruncat cateva priviri asupra peretilor galbui ce duceau asupra lor, inchise in interiorul unor rame de lemn, amintirile unor chipuri intr-un sepia verzui, suspendate in temporaneitate si indiferenta.
Am comandat atunci doua specialitati alese cu greu din multimea de cafele cu arome deosebite impartite de-a lungul meniului si ne-am lasat prada misterului pe care spatiul acela straniu il arunca asupra noastra, si a muzicii temperate, si a culorilor ce ne imbracau in acele clipe. Fusese marea mea iubire. Nu cafeneaua, bineinteles, ci acea domnisoara cu parul lung si catifelat si cu glasul domol ce ma tarase in acea zi de-a lungul Visarionului si putin pe Vasile Alecsandri pana in locul cu pricina.
Atunci era doar un inceput greoi in care primii pasi se faceau prin cafenele si ceainarii, si prin coloratele librarii prin care pierdeam in nestire vremea. Mai apoi am revenit impreuna cu placere in locul in care ma aduse chiar ea, fata de al carei chip eram permanent tiranizat de fericire, si ce-mi spusese atunci ca viata ei a capatat o alta forma de cand ma cunoscuse.
Noi n-am fost niciodata la cinema, asa cum ii auzeam pe cei mai in varsta ca facusera in tineretea lor, si nici nu ne scriam bilete de dragoste cu toate ca eram tineri si s-ar fi putut sa cadem prada tentatiei de a lasa sentimentele sa capete forma unor cuvinte asternute pe o coala de hartie alba precum inocenta in care ne scaldam. N-am facut-o. Se multumea sa adoarma pe genunchii mei pe vreo bancuta mai ascunsa din Cismigiu si poate ca era de ajuns sa ne tinem de mana atunci cand coboram din troleibuz conducand-o inspre blocul de pe strada pe care o mai preamaresc si astazi prin cantecul celor de la Pasarea Colibri.
Popa Nan avea oricum farmecul sau. Tineretea trece insa la fel ca sirurile de biti prin circuitele electronice. Avea un an mai mult decat mine si asta a insemnat, iminent, sa-si implineasca marele vis de a pleca sa studieze la o universitate din Germania. N-am avut incotro. A trebuit sa accept ca parasind Bucurestiul ma lasa si pe mine prada disperarii, in ciuda faptului ca la suprafata lasam sa se vada resemnarea. Ne trimiteam la inceput email-uri dese si ne sunam din cand in cand insa chiar si toate acestea au inceput sa se rareasca inexplicabil.
Intr-o zi, neavand ce face m-am hotarat a merge pentru a bea o cafea in locul pe care l-am descoperit impreuna cu ea. Nu mica mi-a fost mirarea cand numele localului nu mai era „Il cafe de mi finca”, fermecator de altfel, ci „Galanto”, aproape fara personalitate. Camaruta in care statusem de atatea ori impreuna cu Elena avea acum niste mese patratoase de sticla, transparente, in timp ce peretii albi fusesera violent despuiati de viata insuflata de chipurile din fotografii.
Simteam ca acest loc nu-mi mai apartinea sau poate ca eu nu mai apartineam lui. Dupa ce-am aruncat o privire asupra meniului transformat si el m-am hotarat sa ma ridic si am iesit fara niciun cuvant. Nu m-am mai intors niciodata. Nici Elena nu s-a mai intors, aveam sa aflu mai tarziu cand m-am intalnit peste ani, intamplator, cu un prieten comun. Se casatorise acolo.
