Cine sunt unele figuri cheie in epistemologie?

Este dificil sa ne imaginam un ganditor important in filosofia occidentala care sa nu aiba o epistemologie – studiul a ceea ce este cunoasterea, cum o obtinem si cat de mult putem avea din ea. Personalitati influente din istoria filozofiei occidentale ofera raspunsuri foarte diferite la aceste intrebari. Unii sustin ca cunoasterea este o realizare intelectuala rara, ceva castigat cu greu prin reflectie filozofica.

Altii sustin ca cunoasterea este aproape la fel de comuna ca si credinta – ceva ce aproape ca nu putem sa nu avem. Inca altii cad undeva intre acesti poli. In acest articol, vom analiza unde se afla cativa filozofi influenti din istoria filosofiei occidentale de-a lungul acestei game de pozitii.

Epistemologia lui Platon pozitioneaza teoria formelor

Considerata de multi a fi precursorul filosofiei occidentale, epistemologia lui Platon (429?–347 i.Hr.) se distinge prin teoria sa a Formelor, despre care el crede ca sunt obiectele proprii ale cunoasterii. Ganditi-va la proprietatea de a fi dreptunghiular. Este impartit de case, cutii si sali de clasa. Ideea lui Platon este ca aceasta proprietate este un universal care este instantiat in aceste particularitati, iar acest universal este Forma „rectangularitatii”. Aceasta Forma este obiectul propriu-zis al cunoasterii, deci, pentru ca este o entitate neschimbatoare care sta la baza diversitatii particularitatilor in care este instantiata. 

O intrebare cheie pentru Platon este daca si cum dobandim cunostinte despre Forme. Aici el ofera faimoasa sa teorie a amintirii, care sugereaza ca ne-am bucurat de aceasta cunoastere inainte de intruchiparea noastra, iar sarcina noastra este sa o reamintim prin reflectie filozofica. 

Epistemologia lui Descartes face apel la Dumnezeu

Descartes (1596–1650), pe care multi il considera parintele filosofiei moderne datorita concentrarii sale pe scepticismul epistemologic, a sustinut ca adevarata cunoastere necesita certitudine. Un fapt izbitor despre epistemologia lui Descartes este convingerea lui ca aceasta certitudine necesita existenta lui Dumnezeu. Pentru a intelege acest lucru, trebuie sa ne intoarcem si sa vedem unde isi incepe Descartes reflectiile epistemologice. 

In Meditatiile sale despre filosofia intai, Descartes isi aplica „metoda indoielii” pentru a descoperi ceea ce, daca este ceva, stie cu adevarat. Aplicata cu rigurozitate, aceasta metoda lasa doar cogito —cred, eu sunt— ca fundament al cunoasterii pentru Descartes. Pentru a recastiga cunostintele despre orice, de la matematica la lumea naturala, Descartes crede ca are nevoie de un garant al fiabilitatii facultatilor sale intelectuale si perceptuale. Acest garant este Dumnezeu, despre care Descartes sustine ca nu ar putea fi un inselator sub durerea imperfectiunii si, prin urmare, se poate avea incredere ca l-a creat pe Descartes ca fiind o fiinta ale carei facultati intelectuale sunt de incredere. 

David Hume este unul dintre cei mai faimosi empiristi

Filosoful scotian David Hume (1711–1776) este printre cei mai faimosi dintre empiristii din perioada moderna timpurie a filosofiei. Empirismul este conceptia conform careia sursa cunostintelor noastre este experienta. (Contrasta asta cu rationalismul lui Platon si Descartes, care sustine in general ca sursa cunoasterii noastre este ratiunea.) Empirismul lui Hume se distinge prin ceea ce el numeste principiul copiei . Aceasta este ideea ca „ideile noastre simple” (cum ar fi, sa zicem, ideea noastra despre o nuanta de albastru) sunt copii ale impresiilor asupra simturilor noastre, cum ar fi cele din vederea cerului albastru. Ideile complexe, cum ar fi cea a unei case albastre, sunt combinatii de idei simple care pot fi urmarite pana la impresii. 

O consecinta importanta a empirismului lui Hume este scepticismul sau. Caci Hume considera ca nu suntem familiarizati direct cu obiectele externe, ci mai degraba doar cu impresiile senzoriale ale acestora (acelasi lucru este valabil si pentru „conexiunile necesare” despre care Hume considera ca constituie relatii cauzale). Consecinta este ca nu exista o modalitate de a deduce existenta unor obiecte exterioare din aceste impresii senzoriale. In schimb, crede Hume, existenta lor este dincolo de intelegerea ratiunii si este lasata la incredintare ca o chestiune a naturii noastre animale. 

Edmund Gettier contesta viziunea traditionala a cunoasterii

Pana acum ne-am uitat la figuri majore din istoria filosofiei occidentale, care se disting prin filozofii de anvergura, aproape sistematice. Sa incheiem prin a trece la o figura din secolul XX care, intr-o scurta lucrare, a reusit sa rastoarne conceptia de lunga durata conform careia cunoasterea este o credinta adevarata justificata. 

Aceasta relatare a cunoasterii – cunoscuta sub numele de „contul tripartit” din cauza celor trei parti – sustine ca cineva are cunostinte ori de cate ori are o credinta care este adevarata si, de asemenea, justificata, ceea ce inseamna aproximativ bazata pe dovezi sau pe un motiv. Gettier a perturbat acest tablou clasic aratand contraexemple in care cineva indeplineste aceste trei conditii, dar inca nu are cunostinte, deoarece credinta ei este adevarata doar prin noroc. 

De exemplu, imaginati-va ca sunteti la pescuit si luati-va sa vedeti un bas mare la cativa metri distanta de barca. Dupa ce te-ai apropiat si ti-ai aruncat versurile, totusi, iti dai seama ca ceea ce ai vazut a fost doar o reflexie asupra apei care parea ca rock-bass. Spre uimirea ta, totusi, chiar langa aceasta reflectie se afla un bas rock real. Analiza lui Gettier a acestei situatii spune ca crezi ca exista un bas rock, aspectul iti justifica credinta, iar credinta ta este adevarata, dar numai prin noroc . Cu toate acestea, relatarea tripartita a cunoasterii spune ca stiti ca exista un bas rock la cativa metri de barca. 

Ideea de luat este ca fie conditia de justificare trebuie intarita pentru a exclude astfel de cazuri de noroc epistemic, fie analiza tripartita a cunostintelor este falsa.